În luna iulie a anului 1980 avea loc la Moscova prima Olimpiadă de Vară organizată în lagărul comunist. Competiția a fost boicotată de Statele Unite și o serie de țări occidentale. Lumea încă se afla în plin război rece, la 9 ani distanță de viitoarea prăbușire a Cortinei de Fier.

Eram în vacanța de vară la bunicii mei în Moldova. La cei treisprezece ani eram destul de interesat de Olimpiadă chiar dacă o vedeam la un modest televizor cu imagine alb-negru (absolut uzual în acele vremuri). Lipsa culorii era compensată de vocea marelui și inegalabilului comentator sportiv Cristian Țopescu. România conta în concursuri la câteva discipline, mai ales că lipseau mari forțe sportive. Totuși, de departe, pentru români, cea mai urmărită competiție era gimnastica feminină unde concura legendara Nadia Comăneci, înnobilată cu 3 medalii de aur la Olimpiada de la Montreal, cu patru ani în urmă.

Și acum îmi aduc aminte de acea zi de vară la bunici, cu televizorul dat la maxim pentru a urmări competiția de la individual compus unde în finală Nadia s-a luptat pentru prima poziție cu o gimnastă din URSS (Davâdova este numele ei pe care atunci, evident, nu l-am reținut). Nadia avea nevoie de nota 9.95 pentru un exercițiu catalogat ca fiind de nota 10 pentru a câștiga titlul la individual compus. Dar regina de la Montreal trebuia să fie blocată la Moscova , organizatoarea competiției. Juriul format doar din arbitri din țări socialiste a amânat peste 20 de minute afișarea notei care trebuia în final să nu-i permită aurul. Așa s-a ajuns la nota mincinoasă 9.85 prin care Nadia Comăneci a fost furată de un nou titlu olimpic.

Evident că furăciunea nu a anulat intrarea definitivă în istoria sportului mondial a Nadiei Comăneci. Atunci presa nu putea face valuri. Nu era o presă liberă. Poate vocea indignată a lui Cristian Țopescu a reflectat nedreptatea făcută Nadiei.

La cei 13 ani ai mei am înțeles furăciunea fără a-i înțelege detaliile. Nu știam atunci cât de mult este băgată politica în sport, cât de mult pervertește politica, sportul. După acel eveniment care m-a durut, trecând anii, am tot interacționat de-a lungul timpului cu evenimente scandaloase de corupție în sport. Dopaj, furăciuni, rezultate trucate. Dar nimic nu m-a marcat ca acea zi de iulie din anul 1980.

Nu-mi aduceam aminte de acest eveniment trist dacă nu ar fi fost această maska-radă pusă la cale de politruci ai guvernului australian , contra celui mai mare (deja este evident asta) tenismen al tuturor timpurilor. Nu reiau toată istoria , cu viza dată, ulterior retrasă, cu corul de propagandiști din mass-media care s-au poziționat în general de partea dictaturii sanitare. Nu mai discut că argumentul acestora fost bla-bla ul cu '' regulile trebuie respectate de toată lumea '' fără să se mai sinchisească de "micul detaliu" că respectivele reguli erau absurde și insultau o minimă inteligență.

În esență, unui campion sportiv prin excelență i s-a refuzat șansa să-și apere titlul câștigat anul trecut la aceeași competiție.

La 42 de ani distanță, experimentez aceeași dezamăgire cu privire la pervertirea sportului de către politică. Sincer, URSS a acționat mai puțin brutal față de Nadia Comăneci decât a făcut-o acum guvernul australian cu Novak Djokovici. Măcar au lăsat-o să concureze (a și fost pe podium atunci dar nu pe locul aurului). Dar la un stat totalitar nu aveam prea multe pretenții. Dar Australia cică este o democrație, este o reprezentantă a lumii libere (ce ironie jenantă !).

La 42 de ani distanță, la fosta Uniune Sovietică și la Australia văd de fapt același comportament. Aceeași (în esență) dictatură. Lipsește doar vocea emoționată a lui Cristian Țopescu(Dumnezeu să-l ierte!) care atunci a avut curajul să critice pe față furăciunea iar astăzi, cu excepțiile de rigoare, totul băltește într-o mare mediatică plină de osanale aduse noii dictaturi.

Nadia- Novak. Doi campioni legendari pe care politica i-a rănit dar care sunt deja intrați în legenda sportului mondial.

URSS s-a prăbușit, Australia poate va mai rezista dar dictatura sanitară instaurată în lume în acești ultimi doi ani, cu siguranță nu o mai duce mult.